Despre canonizarea lui Eminescu

Cu câţiva ani în urmă, a apărut ideea despre canonizarea lui Eminescu. Nici aprofundându-o, dar nici respingându-o, am zis ca o cale echilibrată de a discuta despre asta este lucrul cel mai potrivit. Trebuie să existe argumente, de vreme ce există propunerea. Însă în gând aveam doar unele aspecte despre ceea ce a scris Eminescu. Insuficient, s-ar putea spune, iar unii au spus-o, privind destul de superficial, totuşi. ” Eu nu cred nici in Iehova…” s.a.m.d. : idei propagate de ideologii ateismului comunist, cu vârf şi îndesat – şi înainte şi dupa 1989 până în zilele noastre.
Nu am luat în considerare însă adevarul despre moartea lui Eminescu, cercetat şi publicat de căţiva români mai îndrăzneţi.
Faptul de a fi fost omorat pentru incomoditatea publicisticii sale prin care se implica in viata politica, aratand atasament fata de neamul romanesc si fata de Biserica Ortodoxa, il reveleaza pe Eminescu de-a dreptul martir. Canonizarea ar reprezenta doar recunoaşterea oficială, în lumea aceasta, a acestei evidenţe, iar neoficializarea nu îi schimba statului sufletului. Sunt atâţia sfinţi cunoscuţi sau necunoscuţi necanonizaţi.
Martirizarea lui Eminescu risipeşte îndoielile şi nu mai lasa loc comentariilor unor iluştri oameni ai momentului. Comentarii care, vrând sa pară echilibrate, au trecut la cealalta extremă, stârnind -pur şi simplu- dezgust.
Citez din zeflemisitorul articol ”Eminescu şi creştinismul” al d-lui Razvan Codrescu:– El are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, “o religiozitate fără religie”, explicabilă mai ales prin contextul romantic
– Poezia Rugăciune,… n-are deloc o geneză mistică
– Se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică sau rigoare teologică
– Întîlnim acolo o variantă primitivă a Rugăciunii; …şlefuind-o, poetul n-a găsit altceva de făcut cu ea decît s-o introducă în corpul unei poezii cu titlu exotic (Tat twam asi) şi fără nici o altă valenţă creştină
– ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă veterotestamentară)[7] sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor” (ceea ce duce gîndul la… Lucifer…) (!)
– Răsai asupra mea… este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei… Studiind …constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios… “Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele [versuri cu iz schopenhauerian ]”;… “credinţa”, “speranţa” pe care le cerşeşte rămîn noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic
– Rugăciunea devine la Eminescu un procedeu poetic între altele
– Poezia intitulată Christ (mai tîrziu Dumnezeu şi om), scrisă pe la 19 ani, reprezintă, spre deosebire de Rugăciune şi Răsai asupra mea…, un evident rebut de atelier poetic (ca şi terţinele “danteşti” închinate Trinităţii, ce-s de tot obscure
– Epitetele pe care ne-am îngăduit să le subliniem nu credem că-s prea măgulitoare pentru o conştiinţă creştină
– La fel de irelevantă şi de greoaie este şi poezia Înviere
– Dar nici unul dintre pustnicii eminescieni, deşi unii poartă sutană, nu trage a creştin
– sînt toate teoriile profesate de sihaştrii eminescieni, străine de orice teologie oficială. Ei n-au nimic de-a face cu eremitismul creştin (după cum şi preoţii eminescieni sînt mai totdeauna păgîni). Probabil că o astfel de “călugărie” viza Eminescu şi pe cînd, în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se călugări.
– Substanţă creştină nu se află nici în Luceafărul
– În jurul Luceafărului s-a delirat îndelung, invocîndu-se cele mai diverse teme şi motive, mitice ori filosofice. Eminescu, ce-i drept, se putuse gîndi tangenţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din sfera creştinismului.
– Dacă Eminescu îşi intitulează cutare poezie Înger şi demon sau dacă spune … de aici nu se poate trage vreo concluzie privitoare la creştinismul său
– Nici publicistica nu ne oferă mai mult, în ciuda cîtorva aparenţe contrarii.
– Nici măcar în treacăt nu apare vreodată la Eminescu noţiunea creştină a mîntuirii
– Cert este că nici una dintre consideraţiile lui Eminescu privitoare la creştinism nu este de natură teologică, nici nu implică credinţa lui personală… Cam atît oferă opera însăşi… Să vedem acum ce ne oferă biografia.
– Nici deschiderea culturală a poetului n-a mers în direcţia creştinismului
– Hotărît lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se defineşte Eminescu.
– Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin
Acestea zis-a Răzvan Codrescu.
O el literat, dar este şi tributar, cel puţin în privinţa lui Eminescu, ideologiei atee, care se pricepea de minune să argumenteze ”ateismul” operei eminesciene. Dar capacul acestei atitudini, clar anti-eminesciene, l-a pus in articolul ”Eminescu si Codreanu” (- cine i-o fi comandat această total neinspirată paralelă ? ), în care de departe îl întrece pe ilustrul H.R.Patapievici. Este un articol-şcoală despre cum se poate contribui la a doua omorâre a lui Eminescu. Articolul pare pavat cu intenţii bune, dar doar pare.
Unii chiar nu înţeleg ce a zis Mântuitorul legat de înţelepciunea şarpelui.
Totuşi, cand nu înţelegi un subiect, nu te avânta în elucubraţii.
Cred ca Eminescu se simte mai bine, acolo unde l-a rânduit Dumnezeu, fără apologia d-lui Răzvan Codrescu. O rugăciune ar fi mai nimerită.

pr. Constantin Stroilescu

Publicitate